Fata de asfalt - Clara Mărgineanu

Fata de asfalt are cuie bătute în destin,

peste ea trece marfarul,

prin ea curge vinul sângelui de om iubit,

se hrăneşte cu pustiu şi-l visează,

în maidane de lux, pe prinţul fericit.

i-au dat să bea otravă, absenţă şi moarte,

zăcământ în adâncurile de niciodată,

este iubirea ei de fată de asfalt,

răstignită între carte şi parte.

viaţa ei ,fără de chip, în tăişuri  este tencuită;

face zilnic injecţii cu lumină albastră,

în creierul ei de fată de asfalt, neiubită;

la început părea şi ea un copil ca toţi ceilalţi,

apoi a văzut că nu are părinţi şi nici fraţi,

ca n-are plâns şi că viaţa o strânge,

că, pe asfalt, e o baltă de sânge.

a învăţat, din asfalt, să închidă  o mie de uşi

peste ură şi peste ocară;

voia vântului spulberat a fost

să se nască, şi ea, într-o vară,

să se hrănească cu pumni,

să bea aplauze pe săturate,

să se apere de mulţimi, cu aripi sfărâmate.

într-o duminică însingurată

va şti că e destul, că e prea mult,

se va spânzura cu rangul vieţii ei,

pierdută la barbut.