erai frumos şi puternic tată
îmi dădeai stângaci bretonul din ochi
te jucai şi râdeai cu noi la săniuş
mâinile mici degerate se adăposteau în căuşul cald şi aspru
nu mai zâmbeşti nu te mai joci
prinţesele tale şi-au ales alt tărâm
nefermecat
toate castelele s-au prăbuşit
alţi prinţi le-au cucerit
acum bătrânelul din faţa mea priveşte dincolo de mine
zâmbeşte blând
ca un copil care aşteaptă cuminte
ciocolata preferată
plâng
unde l-ai ascuns pe făt–frumos
încălzeşte-mi încă o dată
mâinile
tată
parintii, oglinda noastra...
RăspundețiȘtergerefrumos!
da
RăspundețiȘtergererămânem copii atâta timp cât ei există
ei rămân în noi până dincolo de necuvânt
multumesc pentru trecere si semn
cu prietenie
Clau
Să iţi spun ce am scris eu: vedem in părinţi cum va fi, de aceea e atât de copleşitor!
RăspundețiȘtergere"Clau"...şi mai cum? Gura păcătosului adevăr grăieşte! La mine mă refer!
Clau Fatamoşului :))))))))))))
RăspundețiȘtergereNume de cod, Clau! :)
RăspundețiȘtergere