RADIO VOCATIV

duminică, 18 martie 2012

Drăcea (1) proză scurtă

  Cristina urca  scările alunecoase ale pasajului de la Bucur Obor. Oamenii treceau pe lângă ea valvârtej încărcaţi- fie cu brazi încorsetaţi de sfoară, fie cu sacoşe pline de cumpărături- pentru Crăciun. Era o atmosferă de sărbătoare, în ciuda faptului că cerul posomorât burniţa.
  Câţiva copii îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase, cu cel puţin două numere mai mari decât măsura potrivită, colindau călătorii tramvaiului 21, ce se îndrepta scârţăind din toate încheieturile, spre staţia Doamna Ghica.
  Tânăra îşi mângâie instinctiv pântecul zâmbind. ,,Năzdrăvanule ştiu că  eşti nerăbdător... totuşi, asta e burta mea, nu un teren de fotbal. Fie-ţi milă de mama ta, zăpăucule!'' spuse urmărind zborul graţios al fulgilor de nea, care se transformau într-o perdea mobilă, ce acoperea uşor, uşor, asfaltul plâns al străzilor.
Dragoş, soţul ei, o aştepta îngrijorat în staţie.
- Hai Chris, uşurel greieraşule! spuse ajutând-o să coboare din tramvai.
În drum spre casă, aduna zăpada depusă  pe maşini, făcea bulgări şi  arunca spre ea, bucurându-se ca un copil.
- Ajunge Dragoş! nu sunt în apele mele.
 Înainte de a intra în apartament, şi-au scuturat bine  zăpada de pe haine şi cizme.
Adulmecând mirosul apetisant de sarmale, care clocoteau furioase pe aragaz, tânăra nu mai avu răbdare să se dezbrace. Îşi scoase două bucăţi pe o farfurie, pentru a se răci.
- Mniam, mniam! cele mai bune sarmale din lume, spuse înfulecând cu poftă ultimul dumicat.
- Ai să te dai de-a dura, dacă mai mănânci mult, o mustră Elena, mama sa.
- E musai. Am o armată de şoareci flămânzi în burtă, care trebuie hrăniţi. Astăzi au făcut revoluţie. Nu ştiu ce a avut Drăcea.
- Heeei, domniţă, aşa vorbeşti despre unicul meu nepot?
Cristina înmărmuri. Îşi privea mama cu groază.
- Ce ai copilă? Nu ţi-e bine? se sperie femeia la rându-i.
Izbucni în râs privind băltoaca de la picioarele fiicei sale.
- Nu te speria fată! Ai pierdut apa. Ţi-a venit sorocul. Sprijină-te de mine şi hai în pat! Dragoooş... cheamă salvarea! strigă privind peste umăr, spre camera tinerilor.
Proaspătul tătic apăru în pragul uşii buimăcit, cu părul vâlvoi. Privea panicat în toate părţile, căutând telefonul.
- Ooof, copii care fac copii! exclamă amuzată Elena. Vino aici lângă Cristina, mă ocup eu de toate, spuse sigură pe ea femeia.
Salvarea apăru în scurt timp.
- Îmbarcarea! mergem la materitatea Cantacuzino. Grăbeşte-te, altfel rişti să naşti în maşină, mămico! spuse doctorul, după ce o consultă, în timp ce-şi îndesa stetoscopul în trusa imensă.
- Măi domn' şofer, ocoleşte şi matale gropile alea, n-ai ratat niciuna! Vrei să-mi nască fata aci în maşină? se revoltă Elena.
Era ora unsprezece ziua, când Cristina se afla deja cu toaleta făcută, pe unul dintre paturile  sălii de travaliu, sală în care se mai găseau trei mămici în durerile naşterii. A avut probleme mari, căci micuţul nu cobora deloc. Asistenta pe care Elena o şpăguise zdravăn, să aibă grijă de fiica ei, îşi tot înfigea cotul în partea de sus a stomacului, metodă folosită pentru a determina coborârea fătului spre ieşire. O întreba dacă are dureri, iar tânăra răspundea afirmativ, minţind.  Observase că de câte ori spunea adevărul, asistenta  o chinuia.  De abia pe la ora 19:00 durerile au început să apară în forţă. În cinci minute erau de nesuportat. Se abţinea cu greu să nu ţipe, ca celelalte mămici, căci asistentele vorbeau şi se purtau urât cu ele, umilindu-le. Era speriată de moarte. Lacrimile îşi făcură drum prin colţul ochilor, umezind cearşaful alb. Când durerile se amplificau, îşi muşca pumnii, ca să nu ţipe.
- Hauleu mama mea! Domn' doctor, domn' doctor, repede, îl scap aci pe cimeeeent! Striga ca din gură de şarpe,  vecina tuciurie de lângă patul tinerei.
- Taci dracu, ţi-a plăcut când te-ai regulat, acum suportă, nu mai ţipa ca isterica! o repezi asistenta bătrână. Uite mămica asta tânără ce cuminte stă.
- Mi se rupe de ea. Cade, cade! strigă exasperată femeia, plină de sânge, privind speriată spre fătul ieşit pe jumătate.
Luată pe sus şi  aruncată pe masa de naştere, eliberă o nouă serie de urlete. Asistenta bătrână o pocni peste gură, iar mămica îşi înghiţi strigătul de durere. Încurajată de medic, în două minute, născu.
- Ia uite mămică, ce fată grăsană ai, glumi acesta pocnind fundul dolofan al micuţei, care începu să ţipe. De durdulică ce e, a ieşit aşa greu, zâmbi medicul. Să-ţi trăiască! E a opta fată azi şi nici un flăcău.
- Mulţumesc domn' doctor! spuse femeia epuizată.
- Domn' profesor, e aproape gata si mămica de aici! îl atenţionă îngrijorată asistenta corpolentă, care o avea în grijă pe Cristina.
- Next! zâmbi medicul schimbându-şi mănuşile. Hai, sus cu ea! Împinge acum... încă o dată... greu la deal cu boii mici! Încă un pic şi gata!
Mămica nu mai suportă durerile, deşi întreaga echipă se purta frumos cu ea, leşină.
Se trezi când simţi focul, peste care se punea gaz, de câte ori acul se înfigea în carnea sfâşiată de la naştere. Anestezia locală trecuse şi suporta cu stoicism cruzimea cusăturilor, care-o secau la suflet. Asistenta o admira pentru curajul şi modul tacit în care-şi accepta canonul facerii. Îi prinse mâna şi-i mângâie fruntea.
- Strânge cât poţi de tare, fată! Ştiu că doare. Încă puţin şi scapi.
- Ce ţi-ai dorit mămico? îl auzi pe doctor, apoi simţi din nou acul şi aţa făcându-şi loc în carnea vie.
Strânse cu putere mâna asistentei care o mângăie compătimitor.
- Băiat... răspunse mai mult în şoaptă.
- Păi să-ţi trăiască! E primul mascul pe ziua de azi. Brava frumoaso! Meritai flăcău, la cât ai fost de puternică. Felicitări! Mai am o împunsătură şi termin.
Din nou simţi durerea. ,,Oh, Doamne! Nu mai pot!'' îşi spuse în gând şi izbugni în plâns. ,,Mamă, unde eşti?''.
- Gata! Acum te mai rog ceva, să nu adormi câteva minute! Next! spuse zâmbind medicul, pentru a nu ştiu  câta oară.
Îşi reveni uşor. Satisfacţia a fost pe măsura durerii când îşi ţinu pentru prima dată puiuţul în braţe, în sala unde mămicile îşi alăptau pruncii. Pentru moment uită durerea cusăturilor. Medicul o sfătuise să-şi aducă un colac pe care să stea, pentru a nu afecta rănile şi pentru a simţi mai uşor acea intervenţie nefericită. Zâmbi privindu-şi fiul, un cârn botos care dormea fără grijă. Îi atinse cu teamă mânuţele catifelate. Îi sărută fruntea fină, ca polenul florilor. Micuţul începu să se foiască,,Să nu-ţi fie teamă draga mea, chiar dacă doare. Bunica ta a fost o femeie puternică. A dat viaţă la unsprezece copii şi de fiecare dată a uitat prin ce-a trecut, când şi-a ţinut în braţe bebeluşul. Aşa e lăsat de la Dumnezeu.'' Cuvintele mamei sale s-au adeverit. Acum îşi privea fericită fiul care scâncea nemulţumit. ,,Ce-i piticule, ce nu-ţi convine?''. Micuţul începu să plângă, agitându-şi mânuţele şi picioarele. Cristina îl legănă uşor în speranţa că se va linişti, dar el nu încetă, dimpotrivă, ţipa ca din gură de şarpe. Ca la un semn, toţi bebeluşii au început să plângă.
- Făi fată... bagă-i ţâţa-n gură, să tacă! Ce te holbezi aşa la el ca proasta? strigă tuciuria nemulţumită. E primu’?
- Da, răspunse tânăra scoţându-şi timid sânul.
- Aaaa...! D’aia nu ştii.
Micuţul tăcu pentru scurt timp, apoi o luă de la început. Tuciuria se apropie de tânără.
- Ce-ai broscoiule de orăcăi? Fată, tu nu ai sfârc. Din ce să tragă săracu'? Ai lapte pentru toţi copiii de aici. Ia dă-l încoace să-i dau un pic de la mine, ca să tacă. Mucles mă!
Cristina rămase înmărmurită.  Luată prin surprindere, nu apucă să se opună. Mămica experimentată, îşi puse fetiţa pe un scaun, luă băiatul din braţele tinerei, scoase celălalt sân, care avea un sfârc imens şi îi dădu pe la nas cu el. Bebeluşul îşi mişcă guriţa instinctiv după sursa de lapte. Toate mamele au izbucnit în râs. Micuţul tăcu ca prin minune. Trăgea cu lăcomie din sânul mamei surogat.
- Aşa mânca-ţ'-aş curu' tău de paliu! Să ţii minte că ai supt de la o ţigancă. Hoo mă! Mai lasă şi la fata mea, nu băga tot la ramazan! Îi scoase brusc sânul din gură şi puse copilul în braţele mamei.
Toată lumea privea amuzată la scena aceea. Asistenta bătrână îi dădu căteva sfaturi utile tinerei mămici.
A stat internată cinci zile, până când nou- născutul a luat în greutate, apoi se externă. Acasă mirosea a brad, a portocală şi a plăcintă cu mere şi scorţişoară. Elena a avut grijă ca totul să fie plăcut la venirea fiicei sale şi a primului său nepot.
- Hai cu bunica să-ţi facă baie, piticule!
Toţi membri familei erau adunaţi în jurul boţului de carne şi-l admirau.
- Ptii! bată-te norocul de obraznic! Asta merit eu că te îmbăiez, să te uşurezi pe mâna mea? Drăcea...
Cristina şi Dragoş erau mândri de fiul lor. Râdeau.


va urma

Bate nasu'!

(un fel de prefaţă)

Mario şi Roberta, doi adolescenţi de 17 ani, au crescut şi copilărit împreună. Ei pleacă din satul natal, Monteorul, aflat într-o zonă superbă de munte, unde lumea a rămas pură, departe de mizeria şi complicaţia oraşului - în capitală, pentru a-şi continua studiile la un liceu renumit. Sunt găzduiţi de mătuşa Robertei şi naşa tânărului, Maria, o femeie deosebită, puternică, care conduce cu succes o casă de modă, pe care speră că o va prelua cândva, nepoata sa. Îi iubeşte ca pe proprii copii, fiindu-le confidentă, prietenă şi răsfăţându-i fără limite, spre disperarea părinţilor.Tinerii încep să se maturizeze descoperind un altfel de sentiment decât cel fratern, iubirea şi tainele ei, propriul eros. Bate nasu', este salutul eschimos pe care cei doi protagonişti îl preia, uzitându-l ca pe un armistiţiu, în multele lor împăcări. 
 
Trec împreună printr-o serie de experienţe noi ce îi apropie şi mai mult. Trăiesc neîncrederea, gelozia, dezamăgirea, dar şi împlinirea unei iubiri desăvîrşite, fără precedent.
O altă secvenţă de neuitat este aceea a ultimului Paşte petrecut împreună, înaintea plecării lui îndelungate, timp de opt ani...
Se pregăteau să evadeze la Monteoru. Obişnuiau ca sărbătorile mari să le petreacă acasă, în satul natal, cu părinţii şi prietenii. În fiecare an, de când se ştiau, pregătirile pentru sărbători se făceau la unul dintre părinţi. Noaptea dinaintea Învierii, o petreceau vopsind ouă şi frământând cozonaci.
****
(...)
- Închide uşa! Ştii că le trebuie căldură...
Mario îşi băga nasul peste tot. Casa se umplu de mireasma primilor cozonaci copţi.
- Mămico, e bine cum l-am împletit p-ăsta?
Elena privi cozonacul făcut de fiica sa.
- E minunat draga mea! Acum bagă-l în cuptor!
Mario trecu val vârtej pe lângă ea, furând un pumn de nucă, apoi se strecură prin spate şi îşi vârî degetul în castronul cu cremă de cacao.
- Mmmmmmm! dă-mi mie toată crema!
- Ieşi, afurisitule... îţi bagi nasul peste tot!
- Şi dacă nu vreau?
- Nu vrei? Te fac eu să pleci.
Aruncă cu o bucată de cocă în el.
- Pleci sau îţi pun toată făina în cap? N-ai vrut să cureţi nuci, dar vii să înfuleci miez!...
Crezând că nu-l vede, se strecură din nou către castronul cu cremă. În clipa următoare se trezi împroşcat din cap până în picioare cu făină.
-Bufniţă! izbucni revoltat...
***

- Sărut mâna doamna Elena! Roberta s-a trezit?
- Nu. Du-te sus!
Deschise uşa cu zgomot, trântind-o de perete, aşa cum obişnuia să facă ea, de fiecare dată când intra undeva.
- De ce dai buzna aşa în viaţa omului, monstrule, vis urât? îl întrebă întinzându-se leneş.
El începu să îndruge verzi şi uscate. Ea îşi astupă urechile şi văzând că nu se opreşte, îl trozni cu perna în cap.
- La dracu, ce logoree ai!... Pleacă! Mi-e somn...
Îi smulse perna din mână şi îi astupă faţa cu ea.
- Te dai bătută?
- Piua! Lasă-mă să respir... da, mă dau bătută... phiu!
Închise puţin ochii, moment în care el profită şi o sărută. Roberta îl fulgeră cu o palmă.
- De ce-ai dat? o întrebă nervos.
- Pentru că nu ţi-am permis eu. Ai sărutat-o pe ea, iar acum vii la mine...
Coborî supărat fără să comenteze. Se plimba leneş prin faţa casei. Tânăra intră în bucătărie.
- Am terminat, acum o pun la frigider şi mă duc să fac baie. Tu domnişoară, spală vasele!
- Da mămico, spuse veselă ţuguindu-şi buzele pentru a căpăta un pupic.
Elena îşi sărută fiica şi o lăsă singură. Roberta se repezi la castronul în care fusese crema de ciocolată şi începu să adune cu degetul, apoi să-l plescăie, lingându-se pe buze.
Mario apăru în pragul uşii.
- Heeei! mănânci fără mine? Calicenie...
- Mmmmm! Îhî!
Se întinse să-i smulgă castronul, fata se feri la timp trecând pe partea cealaltă a mesei. Râdea cu poftă.
- N-ai să vezi niciun strop! Mmmm! e delicioasă!...
O alergă de câteva ori în jurul mesei, timp în care ea termină restul de cremă.
- Mai ai puţină pe deget, spuse şi îi prinse mâna. Asta-i crema mea. Înhăţă degetul şi-l reţinu mai mult timp în gură, intenţionat. Ea simţi mii de fiori invadându-i corpul. Închise ochii de plăcere.
- Gata, termină! Dă-mi drumul!
Se conformă, dar o forţă să se aşeze pe scaun.
- Ce te faci dacă mai vreau?
- Nu mai este, îi arătă castronul gol.
- Dacă mai găsesc imi promiţi că mi-o laşi mie?
- Da...
Îi întinse vasul din plastic râzând.
Mario îl luă fără să se uite, îl puse pe masă şi se apropie uşor de gura ei.
- Ce vrei să faci? îl întrebă, tulburată fiind de apropierea lui.
- Nu uita că mi-ai promis, şopti de abia atingându-i buzele.
Ea nu mai avea puterea să i se opună. Aştepta înfrigurată sărutul lui, care-o răvăşea. Închise ochii...
O privea înnebunit, abţinându-se cu greu să nu o sufoce, dând frâu liber dorinţei. Atinse uşor colţul gurii cu vârful limbii, făcând să dispară crema, apoi repetă gestul şi în partea cealaltă. Respiraţia ei se opri aşteptând finalul. Tresărea la fiecare atingere a lui, dar el nu voia să o sărute, ci doar să se joace cu ea, s-o tachineze pentru palma încasată de dimineaţă. O simţea tremurând. Se opri, se ridică, luă un şerveţel şi i-l întinse.
- Gata, a fost bună crema. Mulţumesc!
- Ce-a fost asta, îţi baţi joc de mine?
- Doar nu te aşteptai să te sărut... mi-ar fi plăcut şi mie, dar nu riscam să încasez încă o palmă pentru că nu-ţi cer voie. Data viitoare să mă anunţi când ai chef să te sărut...
- Nu va mai fi nicio dată viitoare, îl întrerupse furioasă, abţinându-se cu greu să nu plângă.
El se îndreptă spre uşă râzând.
- Vin să te iau la biserică...
- Ieşi, bestie!
Trânti uşa în urma lui. Ocoli grădina şi se opri în dreptul geamului privind pe furiş la ea. Stătea la masă, cu capul în mâini şi plângea. Acum îi părea rău că o rănise făcând-o să sufere.(...)
Plecară mai devreme la biserică. Slujba începuse. Tatăl Robertei, preotul satului, se lumină văzându-şi fiica intrând. Mario îşi făcu loc cu greu prin mulţime, pentru a ajunge lângă ea.
- Scorpie, nu m-ai aşteptat, ai plecat fără mine! şopti trăgând-o uşor de păr. Degeaba fugi şi te ascunzi, nu scapi uşor...
- ŞŞŞŞŞŞŞt! îl întrerupse baba Leana înghiontindu-l. Măi maică, nu-i frumos să vorbeşti în biserică... Se poate? Te bate Dumnezeu!...
- Săru'mâna mamaie, gata, tac, îi zâmbi el, apoi se aplecă din nou spre urechea Robertei. Cotoroanţa naibii cufurită, bombăni nemulţumit.
Fata făcu un pas în faţă pentru a-şi ascunde râsul. Mario se uită în jur şi când fu sigur că nu-l vede nimeni, o prinse de mână uşor.,,E nebun,,îşi spuse ciupindu-l, crezând astfel că va renunţa.
- Dacă te mai agiţi mult, s-ar putea să observe cineva. Stai cuminte, că nu-ţi fac nimic rău...!
Cedă lăsându-şi mâna moale.
- Mă iubeşti? îl auzi din nou şoptind.
În loc de răspuns, îi înfipse unghiile în palmă.
- Dacă nu termini şi nu-mi răspunzi, strig, o ameninţă printre dinţi. Dă din cap şi voi înţelege. Ai grijă că eşti în biserică, să nu minţi!
Roberta simţea că ia foc.,,Am să mă răzbun plecând direct acasă şi n-am să merg cu el la cămin,,
Acolo obişnuiau toţi tinerii satului să meargă în noaptea de Înviere, unde se strângeau, ciocneau ouă şi mâncau cozonac, distrându-se până dimineaţă, când mergeau să ia pască.(...)
- Mă iubeşti? repetă întrebarea.
Îi venea greu să recunoască dar nu avu încotro. Dădu afirmativ din cap.
,,Yes! te-am îmblînzit, scorpie,,
Începu să se plictisească, doar gândul că mai e puţin până la miezul nopţii, când se va întâlni cu prietenii, îl mai pondera. .,,Ups! dar dacă pentru şicanele pe care i le-am făcut, nu va mai merge la cămin?,,
- Vreau să-mi promiţi că vei merge la cămin, după slujbă.
Tot sângele i se urcă la cap de ciudă. Se dădu uşor înapoi şi-l călcă cu putere pe picior.
- Auuuuu! se trezi văicărindu-se .
- Scuze! mormăi printre dinţi satisfăcută că îşi atinsese scopul.
Câteva capete se întoarseră către ei.
- ŞŞŞŞŞŞt! interveni din nou baba Leana. Maică, ai mişcoci în fund? Potoleşte-te odată...!
- Scorpie, îi şuieră la ureche, nu te las până nu-mi promiţi.
- Nu.
- Mamaieeee! strigă încordat aşteptând reacţia ei.
Bătrâna se sperie şi îşi scuipă de trei ori în sân. Se opri şi preotul pentru câteva clipe. Roberta simţea că leşină de ruşine.
- Promit! spuse repede.
Mario răsuflă uşurat.
- Ce-ai maică de ţipi aşa? că nu sunt surdă, îl certă bătrâna, ştergându-şi nasul cu un colţ al basmalei.
- Mamaie, am vrut să te întreb dacă tot aici venim după pască.
- Da maică, tot aci, dar mai la dimineaţă.
Tânăra râdea pe înfundate.
Deodată se făcu întuneric în biserică. Momentul Luminii era emoţionant. O luă de mână şi se bucură că nu i se împotriveşte. Liniştea puse stăpânire pe lăcaşul sfânt.
- Cristos a înviat! se auzi clar şi răspicat glasul preotului.
Mulţimea răspunse într-un glas:
- Adevărat a înviat!...
Mai repetară de două ori, apoi se auzi răsunând cald şi liniştit melodia Învierii Domnului Isus:
- Criiiistoooos aaaa înviiiiiaaaat din mooorţi, cu moaaaaartea pre moaaaarte...
Era momentul cel mai drag lui. Încă de mic, aştepta cu emoţie să se alăture mulţimii în noaptea de Înviere, moment în care toţi erau egali în faţa lui Dumnezeu, toţi erau o singură fiinţă iubind.
Preotul începu să împartă Lumină, cei care o primeau, dădeau mai departe altora într-o smerenie desăvârşită. În scurt timp biserica deveni o mare de licurici tremurând.
Majoritatea sătenilor duceau lumina sfântă acasă. Unii o lăsau să ardă pentru ca duhul sfânt să coboare peste casa lor, alţii o stingeau de pragul de sus al uşii, pentru ca relele să se oprească acolo. Se reîntorceau la biserică unde stăteau până dimineaţa când luau pască.(...)

urmează/ O partidă de pescuit neobişnuită
Share |