RADIO VOCATIV

miercuri, 30 mai 2012

exista... in noi

Miruna stătea de ceva timp la fereastră şi privea dansul fulgilor de nea strălucind sub lumina slabă a felinarelor. Sporadic, trecea câte o maşină, întrerupând liniştea albă. Îi plăcea să traseze cu degetul figurine, pe geamul aburit.
- Hai, bea-ţi laptele, spune-ţi rugăciunea şi mergi la culcare! spuse blând Maria.
Fetiţa sorbi din cana roşie, imprimată cu Alba ca Zăpada şi cei şapte pitici, apoi îngenunche în faţa iconiţei, cu Fecioara Maria şi pruncul, de la capul patului.
- Înger îngeraşul meu... Mamă, de ce moşu' nu vine şi la copiii săraci?
Femeia tuşi încurcată.
- Draga mea, moşul vine la toată lumea, nu ţine cont de aşa ceva. Te rog, termină-ţi rugăciunea!
- ... şi de rele mă păzeşte, amin! Ioana mi-a spus că pe ea moşu' n-o iubeşte, pentru că e bolnavă şi urâtă. Nu i-a adus niciodată nimic. Nici fraţilor ei, se ofensă micuţa încruntându-se, după care se trânti în pat, adâncindu-şi faţa în perna moale, cum îi era obiceiul.
Pentru câteva clipe Maria rămase pe gânduri. Era răvăşită de cele auzite. În cele din urmă se reculese şi se întinse lângă ea, mângâindu-i buclele întunecate. O înveli cu grijă, lăsându-i descoperit doar nasul mic şi pistruiat.
Fetiţa se zgribuli la pieptul mamei, căutând căldura şi afecţiunea de care avusese parte de când se ştia: protecţie, tandreţe, siguranţă.
- Ţi-a spus ea asta?
- Da. În pauză. Mi-am uitat adidaşii în bancă. Era singură în clasă. Ştii, e scutită de sport pentru că-i bolnavă. Mamă, nu-i aşa că nu e bine să mănânci din gunoi?
- Nu înţeleg. Ce vrei să spui?
- Când am intrat, ea tocmai a scos din coş un sandviş aruncat de Petre, înainte să mergem la sala de sport.
- Bineînţeles că nu e în regulă! Sunt microbi şi te îmbolnăveşti.
- I-am spus şi eu, dar ea mi-a zis că Dumnezeu se supără dacă aruncăm mâncarea.
- Aşa este, spuse trist Maria.
Avea lacrimi în ochi. Privea tavanul alb, aşternutul vesel, cu personaje din desene animate, îndrăgite de fiica sa. Bradul trona ca un împărat, în dreptul geamului. Era împodobit cu beteală colorată, globuleţe aurii şi roşii. La tulpina lui se găseau multe cutii cu daruri, dulciuri şi portocale.
- Păi, e bine sau nu e bine?... îşi auzi din nou fiica.
- Nu e bine să arunci mâncarea, dar nici să iei din gunoi. Mama ei nu i-a spus asta?
- Nu. Mama ei are grijă de copiii orfani. Dumnezeu a rugat-o să-l ajute.
- Asta tot Ioana ţi-a spus?
- Da. Şi mi-a spus un secret. Crede că Moşu' nu există, că e o minciună. Şi Radu zice că a văzut-o pe mama lui punând cadourile lângă pom. Mami, eu cred că moşu' există, se precipită micuţa. Nu-i aşa că există?
- Miruna, moşu' nu există. Este o poveste inventată de oameni, un motiv în plus să fie mai buni, dăruind şi împărţind cu alţii ce au.
- Eu vreau ca moşu' să existe, strigă fetiţa plângând.
- Şi eu vreau draga mea. Pentru mine el există. E Dumnezeu... Dar să nu spui nimănui asta, şopti privind în jur. Rămâne secretul nostru. Dumnezeu lucrează prin oameni, pentru oameni.
- Cum adică? întrebă Miruna, ştergându-şi lacrimile cu mâneca pijamalei.
- Ai să înţelegi asta când vei creşte mare. Noapte bună copilă!
- Există sau nu există?
- Există... în noi.
- Noapte bună mami!
În noaptea aceea Miruna se visă alături de Ioana. Râdeau cu poftă de câte ori descopereau conţinutul cadourilor dăruite de Moşu'. Hăinuţele, cizmuliţele, păpuşile, cărţile, jocurile şi mulţimea de dulciuri, o înveseleau pe micuţă, pentru prima dată. Vârful bradului împodobit nu se zărea, era imens. ,,Uite, ea e mama mea!'' spuse bucuroasă fetiţa, arătând spre femeia frumoasă, cu zâmbet trist, care aştepta în picioare, bucurându-se laolaltă cu fiica sa, de darurile primite. Era stânjenită de haina ponosită, pe care o tot neteza cu mâinile, ruşinată.
- Bună dimineaţa, draga mea! Hai, trezeşte-te, să nu întârzii la şcoală! Astăzi, la serbare, Moşu' va veni şi pentru Ioana.
- Ce bineeee! exclamă entuziasmată fetiţa, aplaudând. Ai vorbit tu cu el?
- Da. Ai să vezi, zâmbi Maria.
Ioana nu era prezentă. Ea nu se putea bucura ca ceilalţi copii. În clasa întâi a fost însoţită, la serbare, de un frate mai mare, care a pocnit-o de faţă cu toată lumea, pentru că se încurcase la poezie. A târât-o afară după el, fără să-i pese că fata nu-şi primise darul. De atunci, fetiţa refuza cu înverşunare să se prezinte la vreo serbare organizată de şcoală.
După sfărşitul spectacolului, Maria, încărcată cu daruri multe, porni către locuinţa Ioanei, aflată la marginea Bucureştiului, în comuna Afumaţi.
- Opreşte aici mami! Aici stă! O să se bucure... ai să vezi!
Poarta indicată de fiica sa avea atârnat un steag mortuar.
- Aşteaptă-mă, vin imediat! spuse cu inima strânsă.
Reveni răvăşită. Se abţinu cu greu să nu plângă.
- Să mergem! spuse gâtuită de emoţie. Trânti portiera şi se grăbi să plece din acel loc mizerabil.
- De ce plecăm? Nu-i dăm cadourile?
Maria îşi muşca buzele. Lacrimile se încăpăţânau să şiruiască. Erau de neoprit. Nu putea să-i vorbească fiicei sale despre moartea fetiţei, despre sărăcia şi mizeria văzute în acea locuinţă, despre întunericul de acolo, unde puţina lumină venea de la o lumânare aflată lângă trupul firav, întins direct pe masa acoperită de un preş peticit.
- Ioana a plecat, draga mea. S-a dus acolo unde îi e bine, spuse în cele din urmă, cu glas tremurând, încercând cu greu să-şi controleze emoţiile, pentru a nu i le transmite ficei sale, dorind astfel să o protejeze.
- Nu mai plânge! spuse Miruna ştergându-i lacrimile cu dosul palmei mici. Eu ştiu că a plecat cu mama ei, după ce am desfăcut toate darurile, aseară. Râdea. Se ţineau de mână când s-au ridicat să pună steluţa în vârful bradului, sus, sus de tot. Era maaare şi bogat. Nici nu i se vedea vârful. Şi erau amândouă atât de frumoase...
Maria nu-şi mai auzea fiica. O ţinea strâns la piept. Lacrimile se războiau în barbă, fără oprire.
- Mami, bunica spunea că Dumnezeu îi iubeşte pe oamenii buni şi că are grijă de ei. Nu-i aşa că Ioana e la El?
- Uneori El e nedrept, răspunse mai mult pentru sine, privind nămeţii de nori. Draga mea, Ioanei îi e bine acolo unde este cu mama ei. Vrei să mergem în magazine, să alegem cadouri pentru orfani?
- Daaa! răspunse fetiţa entuziasmată. Ca Ioana şi mama ei?
- Da, draga mea. Doar că noi o facem aici, pe pământ... să mergem!

Din acea iarnă, Miruna, îşi luă în serios rolul de Crăciuniţă veselă, dăruind împreună cu mama sa cadouri de sărbători. În vacanţe, mulţi dintre orfani au trăit armonia din sânul acelei familii.
Astăzi, pe locul căsuţei dărăpănate din Afumaţi, se află un orfelinat, unde copiii abandonaţi se bucură de dragostea doamnei director Petrescu, Petrescu Miruna.


Share |