RADIO VOCATIV

duminică, 17 iunie 2012

ea există




***

Bunico
mi-ai lipsit atât de mult

tăcea
îmi mângâia creştetul cu mâinile-i mici şi aspre
ca în copilărie când adormeam amândouă
la umbra corcoduşului pitic

ţi-aduci aminte când mă certa mama
că alegeam caimacul din lapte
iar tu îl luai furioasă şi-l azvârleai la mâţe


zâmbea trist
avea ochii atât de vii şi calzi
atât de blânzi
ca-n serile când ne spunea basme
şi lemnele se certau între ele în sobă

în camera din faţă, de la drum,
exista o măsuţă rotundă pentru noi copiii
îmi plăcea cum răsturnai mămăliga pe ea
şi cum o tăiai cu aţa
precum dimineţile nopţile de vară
iar resturile din ceaun le dădeai porumbeilor
care-ţi gângureau pe prispă
,,sunt îngerii cerului, Dumnezeu i-a trimis, mămăiţă,
să vadă ce facem''


deschid ochii leneş
un porumbel mă priveşte blând
zâmbesc
,, sunt îngerii cerului...mămăiţă''

zboară
bunico!... 

Între timpuri- autor Catia Maxim





,Cum să-i preocupe pe ei amintirea micului Paris sau valoarea sufletească a unei case? Puşi pe chiverniseală, ce altceva mai putea conta pentru ei? În ceea ce-o privea, înţelegea şi-şi accepta condiţia de adiere ce mai plutea între timpuri.''

Apărut la edituraTracus Arte, întoamnaanului 2010, romanul Între timpuri, reflectă imaginea societăţii româneşti de după al doilea razboi mondial, din epoca de aur şi schiţează apocalipsa postdecembristă. Romanul,  o frescă succintă, sub determinare social- economică, aduce în prim-plan degradarea morală, prin dorinţa de înavuţire a unui tânăr ,,molâu cu tălpile crăpate'', sătul de mizeria satului natal ,,aterizat în iadul din Bucureşti''Tudor îşi face ucenicia în prăvălia fratelui mai mare, Matei, pentru care averea şi banii constituie bază existenţială, respect,şiputere. Acesta se înfurie de câte ori îl surprinde citind şi îi interzice să aibă o asemenea îndeletnicire în casa lui ,,...De câte ori să-ţi repet: nu citind faci bani!... Dacă eşti sănătos şi viclean, o să prinzi şpilul. Lasă-i pe neisprăviţi să-şi bată capul cu cititul... Să nu te mai prind cu vreo prostie de-astea, că te arunc în stradă! La mine, nu se citeşte. Se fac bani. '' Un veritabil recviem negustoresc, adus culturii, ce stârneşte revoltă oricărui iubitor de literatură! 
Descrierea detaliată de stări sufleteşti, transformări comportamentale, prezentarea implicaţiilor pe care le au faptele redate pe plan psihic, dezvăluie calitatea autorului de a cunoaşte psihologia umană. Astfel descoperim lumea în care soţia se supune bărbatului, orbeşte, fiind obligată, pentru a crea o imagine bună în societate, să treacă peste nemulţumirile stârnite de comportamentul dispreţuitor al soţului, peste aventurile acestuia, peste ignoranţa şi superficialitatea cu care-şi tratează familia, un ansamblu de prejudecăţi ce reprezintădisfuncţionalitatea conceptuală, tranşantă, subiectivă, a vieţii femeii acelor timpuri, prejudecăţi care au rămas până în zilele noastre, o boală ereditară, transmisă din generaţie în generaţie. 
Se remarcă fineţea descrierii spaţiilor şi locurilor importante din Bucureşti, care susţin impresia de univers autentic, mimesis, prin care autoarea se dovedeşte o bună cunoscătoare a vestigiilor capitalei. Notabilă este maniera prin care reuşeşte să deceleze imagini ale unor locaţii renumite, luând în considerare fiecare detaliu: cromatică, istoric, ansamblu arhitectural, aşezare, importanţa pe care o au clădirile în viziunea localnicilor-  bijuteriiarhitectoniceale Micului Paris- filigranateînstilbalzacian, conferă romanului o anume eleganţă perpetuă,  chiar dacă timpurile şi oamenii s-au transformat atât de mult.
Aspecte caracteristice educaţiei primite în familiile burgheze, se află  în relaţie antonimică, cu caracterul maliţios al individului parvenit, lacom, avar, pus pe căpătuială rapidă.
Instalarea comuniştilor la putere vine ca un tăvălug în viaţa posesorilor de averi care ştiau ,,că scopul noilor veniţi era anihilarea instinctului de proprietate''
În marea schimbare se evidenţiază abilitatea prin care personajul  speculează orice oportunitate, continuând să facă bani, fără să se lase doborât de comunişti. Nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi rotunji veniturile, aspect important în desfăşurarea acţiunii romanului, redat cu fidelitate de autor, prin descrierea unui cadru reprezentativ, tipic individului care iubeşte banii: ,, Era fericit... când vindea ultima gogoaşă şi când simţea prin stofa pantalonilor teancul de bani, când auzea clinchetul vesel al monedelor(...) Era cel mai plăcut moment, când îşi aranja banii pe căprării, apoi îi punea într-un loc sigur...''   
Romanul Catiei Maxim cuprinde două secvenţe temporale : trecut şi prezent. Autoarea reuşeşte printr-o tehnică a planurilor paralele, de trecere de la o stare afectivă la alta, de la un cadru imagistic la altul, de la o etapă istorică evoluată la o alta, cu caracter involutiv, să alunece uşor, adaptându-se oricărei situaţii ce implică schimbarea.  
,,Imobilizat la pat, de câtevaluni... '', Tudor se mişcă ,, printreamintiri''aducându-le înprim-plan, amintiri care vin ,,Ca ultimele picături de ploaie, de la sfârşitul furtunii, când se preling tremurat... după ce au curs zgomotos ca nişte bile metalice...'', astfelîncât,,Prezentul se supuneumiltrecutului'', realizând că este ,,deasupraevenimentelor''. Derularea lor îi dă sentimentul de libertate, sentimentul că se poate mişca în voie, în propria-i viaţă, printre oameni, păstrându-şi conştiinţa vie ,,Asta să fi fost viaţa lui, iar moartea ceva menit să arunce balastul strâns lacom de-a lungul anilor?''.
Imaginile trecutului se întrepătrund cu cele ale prezentului, ca într-un film, al cărui protagonist este. Limbajul narativ se îmbină armonios cu cel delicat, liric, adăugând subtil un ton moralizator, filosofic, conceptului de viaţă.
Cine este Coca, cea care-i stă alături în ultimele clipe de viaţă şi care-l urăşte cu toată fiinţa ei, dorindu-i moartea, de ce Arnold îi lasă moştenire lui Teo o sumă importantă de bani, cine joacă rolul destinului în despărţirea dintre Tudor şi Teo ,,Când poarta s-a închis în urma lui, a simţit că i s-au umezit ochii, dar cum un bărbat nu ştie să plângă, şi-a mai aprins o ţigară...'', cine este amantulsurpriză al urâtei Marcela, sunt doar câteva dintre misterele ce aşteaptă să fie descoperite de cititorul interesat de acţiunea romanului ce se distinge scriere elegantă, la graniţa dintre realism (frescă socială a unei perioade tulburi, cu accent pe spaţiul eterogen al oraşului) şi clasicism (intenţia critică, moralizatoare, realizarea unor portrete succinte, tipologia personajelor clasice, adaptate celor trei etape isorice, în care se îmbină vocea auctorială cu cea a personajelor).  
Finalul romanului vine ca o eliberare, ca o judecată obiectivă a propriei vieţi, ca o pace a sufletului omului luptător, care a trecut prin situaţii critice, cărora le-a făcut faţă cu succes. [Un roman ce se remarcă prin tuşa nedatată a luminii]:,,O lumină albă, densă, ca un şarpe i se încolăceşte peste trupul uscat... Lumina şi liniştea pun stăpânire pe el... zâmbeşte pentru ultima oară în casa ce mai crestează un sens altui destin strivit între zidurile ei.'' Interesantă este asocierea dintre om şi clădirea în care şi-a petrecut viaţa, ambele părţi formând un tot, peste care timpul şi-a pus amprenta, o asociere întâlnită şi în scrierile călinesciene, unde casa este asemuită cu omul care o locuieşte.
Amrevăzut cu ochii minţii o scenăemoţionantă, memorabilă : ,,Toamna muşca lacom din fiecare frunză, stârnind în jurul copacilor cununi de lumini blânde... Cel mai frumos moment al anului era asociat... cu Moşii de toamnă, petrecuţi în Obor (...) Câteva zeci de mese de rafie cu scaune de jur-împrejur... ţinea perimetrul acelei cârciumi amenajate sub cerul liber... Întreaga scenă era acoperită cu rogojină şi stuf... Toamna le surâdea... Tudor a comandat un platou cu de toate: fleici, mititei, cârnăciori şi salată de murături proaspăt acrite. Vinul roşu, tras din butoi, înveselea carafa de ceramică(...) Deodată, tăcerea a înghiţit întregul zumzet şi pe scenă s-a iscat un fior... Era îmbrăcată în borangic alb, o siluetă delicată. Lăutarii plângeau pe strune... Cânta, cânta cu întregul ei suflet şi el, brusc, şi-a adus aminte de satul lui şi de pământul pe care se odihnea, ori de câte ori se ducea cu vitele la păscut... Văzduhul tresărea şi vorbele răscoleau... Când s-a sfârşit cântecul, un moşneag s-a apropiat de scenă. Îi străluceau ochii, când i-a zis: - Fă-te bine, puica lu' moşu! / Pe scenă a năvălit Ciuleandra.../ - E Maria Tănase. Are cancer... E pe moarte!...''.
Un roman document, ce-şi propune să păstreze o filă din  istoria unui oraş, a unei societăţi, peste care timpul şi generaţiile au trecut precum un buldozer, distrugând ceea ce reprezenta odată Micul Paris, cu valorile sale artistice, morale şi spirituale, merită să se găsească printre zecile de vieţi, păstrate cu grijă între coperţi, în biblioteca timpului, ca o moştenire, ca o dovadă a ceea ce reprezentăm ca naţie.


replici lirice (renga sau scriere la patru mâini) Claudia& Alex


ultimul copac, duminică îmi era
A mai căzut un copac
Din pădurea mea

De câte ori simt că sunt puternică
Dumnezeu mai doboară unul
Şi-ncă unul, şi-ncă unul
Până când securea lui îmi spintecă pântecul

Ultimul, duminică îmi era,
Lumină din lumină,  în hăţiş întunecat de singurătate,
Un altar de bucurie  a fost
Ramurile-i vibrau în hohot de frunze
Străluceau în hala de umbre
din adâncul tăcerii mele

pădurea din mine, refuză să plângă
rămâne împietrită
defrişată până-n centrul  pământului ei

am să dau foc tuturor copacilor
să nu  mai crească în mine
iubirea
şi nici durerea
pentru că amândouă au aceeaşi rădăcină
spre suflet


C&M

copacul pierdut





ultimul în pădurea de cleștar

din rana spintecată izvor de-ambrozie apare
lăstari somnoroși ridică părul spre cer
hrănindu-se zgomotos necontenit 
în pântecul zdrelit de securea destinului
frunze crude croiesc o simfonie
şi mângâie  tăcerea

pădurea dansează 
bătăi de inimi suspinând
lacrimi de rouă se preling pe trup
până-n centrul pământului renăscut

ieri lăstari firavi pocnind în pântec
azi impunători își flutură pletele aurii
ce vor mângâia stelele

fiecare copac e o stea pe calea lactee
uite cea de acolo sunt eu
cel de-acolo ești tu
celălalt îți e duminica pierdută
strânge-l la piept și nu-i mai da drumul
toți (copacii) sunt azi o săptămână-ntreagă
de duminici

răsări-va dragostea  
iubirea pierdută-ntre copacii dintre stele
să aplaude frunzele frenetic 
bucuria vieții renăscute


V&A



haiku

haiku=cea mai cunoscuta forma de poezie japoneza. Descinde din tanka, via renga. Are 5-7-5 silabe (17 onji), obligatoriu un kigo si un kireji. Nu orice tristih este un haiku. În afara de faptul ca un haiku trebuie fie sa respecte în totalitate, fie macar sa se apropie de regulile formale enuntate mai sus (în primul caz, este numit haiku [neo]clasic, în cel de-al 2-lea caz, haiku liber), trebuie sa surprinda un “moment~” (o imagine din natura care sa ofere o “deschidere” spre metafizic) si sa nu-i lipseasca un graunte de umor. 

Haiku-urile trebuie sa contina cel putin o imagine sau un cuvânt care sa exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost scris. De obicei subiectele se refera la natura, plante, flori, insecte, etc: 

Viata mea toata: 

Frunze purtate de vânt 

În prag de toamna. 

Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Basho, cel care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, "Drumul îngust spre îndepartatul nord". Basho s-a nascut in orasul Ueno din prefectura Mie (Japonia), unde are loc anual un popular festival de haiku si a întreprins trei calatorii celebre. 



Un exemplu de hokku clasic scris de Basho: 
?????????? 
Furu ike ya kawazu tobikomu mizu no oto 
balta cea veche— 
sunetul unei broaste 
sarind în apa 
Astazi, poezia haiku este cea mai populara forma din Japonia, dar este foarte cunoscuta si în afara ei. Multi scriitori englezi sau americani, dar nu numai, si-au încercat maiestria în a compune asemenea versuri. Se apreciaza ca astazi numai în Japonia, sunt în jur de 10 milioane de scriitori de haiku, dar majoritatea sunt la nivel de amatori si scriu pentru ei însisi. Multi s-au întrebat de ce aceasta forma este atât de populara, atât în Japonia cat si în afara, mai ales ca, în încercarea de a compune o asemenea poezie în alta limba decât japoneza, haiku îsi pierde definitia - caci în aceasta limba si doar aici, toate sunetele ce formeaza alfabetul au aceeasi lungime, iar toate poemele haiku - implicit - sunt la fel de lungi, pastrând un ritm impus din timpuri stravechi. Însa arta moderna încearca - se pare - sa elimine aceste limite, aceste reguli, lasând libera imaginatia artistului, iar acestia se concentreaza asupra continutului, nu a numarului de silabe. Se poate spune ca poezia haiku are un punct forte: si anume ca exprima atât de multe prin atât de putine cuvinte. 

Unul din multi poeti moderni ai Japoniei este Banya Natsuishi. Acesta încerca sa îmbine poemele haiku cu imagini vizuale abstracte. Se poate spune ca poeme haiku exprima sentimentele poetice ale scriitorului într-o forma concisa, scurta, care stimuleaza imaginatia cititorului, descriindu-i scene pe care - astazi - este posibil ca acesta sa nu le fi vazut niciodata. Shiki si-a exprimat conceptia conform careia Haiku-ul este un instantaneu al realitatii, înrudit cu fotografia. 

Primul Simpozion international contemporan de haiku s-a organizat la Tokyio, pe 11 iulie 1999, sub patronajul Asociatiei de Haiku Modern, una din cele trei organizatii importante din Japonia. La încheiere a fost dat publicitatii "Manifestul Haiku din Tokio - 1999", în sapte puncte, cu scopul de a reorganiza regulile traditionale ale Haiku-ului , pentru ca acesta sa se poata adapta la cultura fiecarui popor. Iata câteva dintre acestea: 

Cuvintele sezonale pot fi înlocuite cu "cuvinte-cheie", cu caracter universal: mare, copaci, viitor, foc, apa, fara legatura cu anotimpurile; 
Criteriul esential pentru haiku va fi "originalitatea"; 
Se vor folosi ritmul si sunetele carcteristice fiecarei limbi, pentru a scrie un haiku, care va putea avea o structura de 3 sau 4 versuri, de câte 4, 6 sau 8 silabe; 
O importanta deosebita le vor avea "cuvintele penetrante"; 
Va fi necesar sa se faca mai multe traduceri. 

Astazi mai cald - 
Prin gaura cojocului 
O raza de soare 


In ghiozdanul plin 
Inghesuit marul rosu – 
Miresme-n aer… 



Margine de lan 
Sfarsita de arsita 
O ciocarlie 


Un copil dormind 
Ferit de vipia verii- 
Umbra troitei 


Troita de lemn 
Sarutand rana lui Isus 
Un fluture… 


Stropii de ploaie 
Pe obrazul Sfinxului – 
Mai sapa un rid 



Încercare Claudia Minela


1*
un fluture alb
curtează lăcrămioara
ea cade-n păcat




voi reveni cu materiale despre acest sport liric al mintii şi al imaginaţiei, materiale oferite cu generozitate de doamna Maria Tirenescu, unul dintre membri de seamă ai acestui stil liric lipon, iniţiator, fondator haiku România, căreia îi mulţumesc pentru informaţiile oferite. 


SENRYU, RENGA

SENRYU
Un senryu este un poem cu structură asemănătoare haiku-ului care scoate în evidenţă cusururile condiţiei umane, de obicei într-un mod satiric sau umoristic. 
Tristih de forma unui haiku care poate fi:1. umoristic, ironic, jucăuş sau 2. „rupt de natură”, putând trata despre aspecte psihologice, antropologice, culturale. Kigo-ul nu este obligatoriu în senryu; kireji, da.(5.) 

Exemplu de senryu 

Doi arici striviţi 
pe luciul şoselei - 
noaptea nunţii 
( Radu Patrichi )


incercare claudia minela



1***
limba de cactus
e a soacrei putere
când înger când drac

2***



888888888


RENGA - (lit. „eleganţă legată”) poemul-în-lanţ japonez. Doi sau mai mulţi poeţi îşi completează reciproc poemele:primul oferă primele 3 versuri ale unei prezumtive tanka, următorul completează cu celelalte două. Pentru ca totul să nu fie prea simplu, o renga clasică se desfăşoară conform unor reguli precise şi complexe. Esenţialul este o bună legătură dintre imaginile fiecărei strofe. Renga considerată „culmea” formelor japoneze, a inspirat mulţi poeţi occidentali să încerce alte forme de poezie colaborativă. Cele nebazate pe forme japoneze se numesc îndeobşte „poezii legate” (Engl. linked verse) . (5.) 

Exemplu de renga 

Orga lui Johann Sebastian 

Şerban Codrin, Radu Patrichi și Vasile Moldovan 

Ascultând orga 
lui Johann Sebastian – 
o crizantemă Ş.C. 

De atâta linişte 
cade pocnind o nucă R.P. 

Bocitoarele 
amuțind dintr-o dată 
cântă un greier V. M. 

Numai temporar 
ni-i viaţa-ncredinţată – 
amurg de toamnă Ş.C. 

Te aştept la fereastră 
în tic-tacul pendulei R.P. 

Prin perdea luna 
iluminând zloata: 
- „Opreşte, clipă!” V.M.



câteva încercări de renga sau scrierea la mai multa mâini


material preluat de pe site-ul ,,bocancul literar''


 Călin Sămărghiţan
Văzând că am această posibilitate, vă propun un exerciţiu poetic,
un experiment renga. Renga este un tip japonez de poezie interactivă,
clasică este aceea de a respecta următoarele: primul grupaj este
format din trei versuri de 5-7-5 silabe (formă de haiku), urmat
apoi de un altul de două versuri 7-7 silabe, fiecare autor
scriind câte un grupaj (pe rând, tristihul, apoi distihul).
În continuare schema este păstrată: 5-7-5 şi 7-7 până când se
ajunge la o formă dorită iniţial. De obicei temele sunt luate din natură
şi sunt inspirate de anotimpuri. Luna, florile, dragostea,
chiar sentimentul religios sau cel de trecere ireversibilă
a timpului sunt des întâlnite şi pot fi propuse de coordonator pe parcurs.
 Evitaţi construcţiile epice. ESENŢIALĂ este păstrarea unei cât
mai strânse legături între versuri. Nu generalizaţi, ci fiţi cât mai
concreţi în exprimare, scrieţi "gheişa", nu "o trecătoare",
scrieţi "libelula", nu "o gâză" etc.

Am să încep primul tristih, aşteptând ca dumneavoastră
să completaţi distihul, apoi tristih, din nou distih ş.a.m.d.
 Eventuale alte precizări tematice am să le fac pe parcurs.
Vă propun ca temă generală toamna şi frumoasa lună din seara asta,
care este un perfect "crai nou" subţire şi delicat.

Aşadar, tema: TOAMNĂ şi CRAI NOU.
Scriu primul tristih 5+7+5 silabe (hokku) şi aştept din
 partea dumneavoastră distihul de 7+7 silabe (waki).
(Atenţie: încercaţi să păstraţi o cât mai strânsă legătură între strofe)


Secera nopţii
pe cerul negru veghea
un parc adormit  (Călin Sămărghiţean- scriitor, jurnalist)

tolănit pe frunzele
infinit visătoare  (Catia Maxim, romancier)

vântul aşeza
fuioare de chiciură
peste ramuri  (Anton Ra -scriitor)

greierii mai fredonau
dragi refrene de toamnă  (Claudia Minela) 


ploaia domoală
cu picuri mărunţi stropea
alei tăcute. (Emilia Dănescu, poet)

Ceaţa e paşnicul fum -
narghileaua zorilor
. (Claudia Minela)

Mă-nchipui întins
cu luna drept căpătâi
când prin vene curg  (Călin Sămărghiţean)

tei.


(Autori: Catia Maxim, Aton Ra, Emilia Dănescu, Claudia Minela, Călin Sămărghiţan)

terţină, triolet, ronset, pantum, gazel.

TERŢINĂ – Strofă cu trei versuri. 
Poezie cu formă fixă alcătuită din terţine rimate aba, bcb, cdc, ded, e. Poate avea oricâte strofe, ultima fiind un vers izolat rimând cu versul din mijloc al ultimei strofe. (1.) 

Exemplu de terţină 

Cu păru-n ochi şi soarele în păr, 
Era ca un pârâu într-o pădure 
De mladă nouă: taină şi-adevăr 
Şi aplecat pe trupu-i, să mă fure 
Şuvoiul timpului, lăsam setos 
Tot sângele ei tânăr să murmure 
În jocul nebunatic şi sfios 
Cu doi fălcoi vânai sărind călare, 
Pe strâmte căi, prin crâng de abanos, 
O roză porumbiţă în pierzare 
Şi sângele-i cu focuri de rubin 
Pătă un pat de nori deschis în zare 
Când steaua Venerii se-aprinse lin. 
(Ion Pillat, Terţine) 


88888888888
8

TRIOLET – Mic poem de opt versuri pe două rime. Primul vers, al patrulea şi al şaptelea sunt identice. Înrudit cu rondelul, trioletul s-a născut în Franţa, în secolul al IV-lea. (1.) 
Exemplu de triolet 
În versuri scurte, uşurele 
ţesând un şir de triolete, 
n-avui de gând să-nşir mărgele 
în versuri scurte uşurele… 
trăieşte-un suflet cald în ele 
ademenit de-a vieţii sete, 
în versuri scurte, uşurele 
ţesând un şir de triolete. 
(J. B. Hetrat, Triolet)




8888888888888




RONSET – 
Poem cu formă fixă creat de Horia Bădescu. Îmbinând rigorile rondelului cu cele ale sonetului, ronsetul este alcătuit din 14 versuri dispuse ca-n sonetele shakesperiene – trei catrene compacte şi un distih deplasat spre dreapta, ca un refren, – cu trei rime alternative după cum urmează: abba/ abba/ acca/aa. Primul şi ultimul vers sunt identice, tot aşa ultimele versuri ale celor două catrene. (1.) 

Exemplu de ronset 

Aceleaşi, iarăşi, nesfârşite ploi 
aceleaşi ore, zile, săptămâni; 
amâni şi nici nu ştii ce mai amâni 
şi înnoptează sângele în noi. 
Nu e nici înainte, nici-napoi, 
nu e nimic spre care să te mâni, 
Pilatul vieţii s-a spălat pe mâini, 
şi înnoptează sângele în noi. 
Cum cerşetorii cauţi în gunoi, 
în resturile dimineţii tale. 
N-a mai rămas nimic de pus la cale 
şi înnoptează sângele în noi. 
Nu mai există nici măcar : apoi? 
Aceleaşi, iarăşi nesfârşite ploi! 
(Horia Bădescu, Ronset)




88888888888888




PANTUM – 
Poezie cu formă fixă alcătuită din catrene în care versul 2 este repetat de 5, 6 de 9, 10 de 13 ş.a.m.d., apoi versul 4 e repetat de 7, 8 de 11 ş.a.m.d., iar facultativ, ultimul vers îl repetă pe primul. În plus, primele două versuri ale fiecărui catren enunţă o idee care e reluată, într-o paralelă, în celelalte două. E o poezie care cere virtuozitate. (1.) 

Exemplu de pantum 

E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge 
Vibrează-asameni unei cădelniţi orice floare; 
Acum parfum şi sunet de-a valma-ncep să zboare, 
Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge! 
Vibrează-asameni unei cădelniţi orice floare; 
Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge; 
Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge! 
Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare. 
Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge; 
Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare! 
Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare; 
Şi soarele în zare s-a înecat în sânge… 
Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare 
Vestigii luminoase din vremi trecute strânge! 
Şi soarele în zare s-a înecat în sânge… 
În mine amintirea-ţi e-o lacră cu odoare! 
(Ch. Baudelaire, Armonie în amurg, trad. Al Philippide)


888888888888




GAZEL – 
Poezie cu formă fixă, erotică sau filozofică, alcătuită din distihuri, bayt-uri (rime: aa,ba,ca,...etc.), originară în literaturile orientale. Cultivat de poeţii persani, ajunge in Europa la începutul secolului al XIX-lea. (1.) 

Exemple de gazel 

Un oaspete eşti numai în lumea trecătoare, 
oricât arzând te strădui spre-al veşniciei soare. 
Şi trupul tău, la rându-i, va odihni-n ţărână, 
deşi-n mătăsuri ţi e sortit să se-nfăşoare. 
La ce folos să umbli cu oameni laolaltă 
când în mormânt tot singur ajungi, fără cruţare. 
Prietenul ţi-e astăzi doar muscă sau furnică – 
ce-a mai rămas în pulberi din viaţa sclipitoare? 
Ce-au fost zulufi, cosiţe sunt toate putrejune, 
deşi plăteai cândva dinari pe-a lor culoare. 
Când te-or zări din nou: duh rece, chipul galben – 
vei şti că nu orbeşte o inimă când moare. 
(Rudaki,/Un oaspete eşti numai…/, traducere Grete Tartler) 
Toamna frunzele colindă. 
Sun-un greier sub o grindă, 
Vântul jalnic bate-n geamuri 
Cu o mână tremurândă, 
Iar tu la gura sobei 
Stai ca somnul să te prindă. 
Ce tresari din vis deodată? 
Tu auzi păşind în tindă – 
E iubitul care vine 
De mijloc să te cuprindă 
Şi în faţa ta frumoasă 
O să ţie o oglindă, 
Să te vezi pe tine însăţi 
Visătoare, surâzândă. 
(M. Eminescu, Gazel – moto la Călin, file din poveste)

canoanele lirice / glosă, rondel, sonet

GLOSĂ – 

Specie a genului liric, poezie cu formă fixă. Prima strofă este alcătuită din 4, 6 sau 8 versuri care conţin tema de bază. 
Fiecare vers este comentat într-o strofă specială, de aceeaşi mărime cu prima. Ultima strofă reproduce prima strofă cu ordinea inversată a versurilor.(1.) 

Exemplu de glosă 

Vreme trece, vreme vine, 
Toate-s vechi şi nouă toate; 
Ce e rău şi ce e bine 
Tu te-ntreabă şi socoate 
Nu spera şi nu ai teamă: 
Ce e val, ca valul trece; 
De te-ndeamnă, de te cheamă, 
Tu rămâi la toate rece. 
Multe trec pe dinainte, 
În auz ne sună multe; 
Cine ţine toate minte 
Şi ar sta să le asculte? 
Tu aşază-te de-o parte, 
Regăsindu-te pe tine 
Când cu zgomote deşarte 
Vreme trece, vreme vine 
(…) 
Viitorul şi trecutul 
Sunt a filei două feţe, 
Vede-n capăt începutul 
Cine ştie să le-nveţe 
Tot ce-a fost ori o să fie 
În prezent le-avem pe toate 
Dar de-a lor zădărnicie 
Te întreabă şi socoate 
(…) 
Tu rămâi la toate rece, 
De te-ndeamnă, de te cheamă; 
Ce e val, ca valul trece, 
Nu spera şi nu ai teamă. 
Tu te-ntreabă şi socoate, 
Ce e rău şi ce e bine: 
Toate-s vechi şi nouă toate; 
Vreme trece, vreme vine. 
(M. Eminescu, Glossa, fragmente)




*****///////






RONDEL – Poem cu formă fixă. Sinonim: rondou. 

Alcătuit din trei catrene şi un vers izolat. Versurile 1 şi 2 sunt identice cu versurile 7 şi 8, iar versul 13 cu primul vers. 

Există şi rondeluri compuse din un catren, un terţet şi un cvintet; apoi rondelul medieval din 8 versuri sau cel francez din 14. (1.) 

Exemplu de rondel 

Îţi plânge toamna în priviri 
Şi-ţi moare leneş la fereastră. 
În odăiţa ta albastră 
priveşti bolnavii trandăiri. 
Tu stai pe gânduri şi te miri, 
Frumoasă pasăre sihastră. 
Îţi plânge toamna în priviri 
Şi-ţi moare leneş la fereastră. 
În cripta sfintelor iubiri 
Te poartă lin iubirea noastră, 
Şi te-ofileşti precum în glastră 
Se sting bolnavii trandăiri. 
Îţi plânge toamna în priviri… 
(B. Fundoianu, Rondel de toamnă)


***///***








SONET – 
Piesă lirică alcătuită din paisprezece versuri cu aceeaşi măsură, dispuse în două catrene cu rimă îmbrăţişată (abab/abab) şi două terţine (cde/cde). (1.) 
Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene (cu rimă îmbrăţişată, de tipul abba/abba ) şi două terţine cu rimă liberă, ultimul vers conţinând, de obicei, o concluzie sau o subliniere a sentimentului sau a ideii dominante.(6.) 

Exemple de sonet 

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, 
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri 
Ci tu citeşti scrisori din roase plicuri 
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată. 
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, 
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; 
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată 
Şi stai visând la foc, de somn să picuri. 
Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, 
Visez la basmul vechi al zânei Dochii, 
În juru-mi ceaţa creşte rânduri, rânduri; 
Deodat’aud foşnirea unei rochii, 
Un moale pas abia atins pe scânduri, 
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii. 
(M. Eminescu, Afară-i toamnă) 


Cu supărare mare vă invoc, 
Zugravi de fresce şi fragilităţi! 
Predicatori cu sufletul de foc! 
Ilustră seminţie de poeți! 
Maeştri şi-ucenici, fiţi fericiţi! 
Acum şi-aici, din inimă vă cer 
Dovada artei s-o mărturisiţi 
În pledoaria unei acuzări: 
Sfrijitei mături, laşului făraş, 
De câte ori mă mir, de ce, în zori, 
Le-aud hodorogitul pătimaş, 
Cu barbarie tot de-atâtea ori 
Se năpustesc şi-alungă fără greş 
Flori pribegind pe vânt, flori de cireş… 
(Şerban Codrin, Sonetul 39, din ciclul „Cele mai discrete sonete tatuate cu dermatograful pe sânii domnişoarei Sapho”) 

Ca undele spre ţărm, fără-ncetare, 
Fug ale noastre clipe spre sfârşit; 
Cu cea din faţă schimbă fiecare, 
Şi luptă-naintând neobosit. 
Te naşti ca o sămânță de lumină, 
Şi sui târâş, prin vârstă, spre zenit; 
Eclipse vin şi slava ta o-nchină, 
Şi Timpul strică ce ţi-a dăruit. 
El straiul dalb şi tânăr ţi-l străbate, 
Şi sapă dungi pe fruntea ta frumoasă, 
Înghite-ale naturii nestemate, 
Şi nimeni nu-i să-i scape de sub coasă. 
Dar versul meu, cântându-ţi osanale, 
Va-nvinge vremi, în ciuda coasei sale. 
(SHAKESPEARE, Sonetul 60, trad. Teodor Boşca) 

Coboară iarna… Ursa tot mai adânc se pleacă. 
Şi inimile noastre se-nvăluie în nori. 
Ca pe-o tocită spada bagi sufletul în teacă, 
Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori: 
Cât au crescut de-nalte, aproape pân’ la frunte! 
Încetineala vremii viclene te-a minţit. 
Tu ai crezut că timpul în faţa ta e-o punte 
Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit... 
Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot , 
Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă? 
Or s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot? 
Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă! 
O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi, 
Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi! 
(V. Voiculescu, Sonetul CLXIX) 
Share |