RADIO VOCATIV

luni, 29 iulie 2013

povestea unui om frumos... pictorul DanGrigorescu


Demult, pe vremea când oamenii înlocuiau carnea cu soia, când  balaurul cu 1000 de ochi şi tot atâtea guri stătea la pândă şi vâna sute de oameni frumoşi, a existat în regatul Kraiovei un tânăr pe care monstrul nu a reuşit să-l răpună, nici când l-a exmatriculat de la medicină, pentru că el, balaurul, l-a auzit spunându-i unei alte rude, din alt regat, că după terminarea facultăţii părăseşte regatul, nici când nu a fost recunoscut de împăraţie ca pictor, pentru că nu avea atestat de pictor, nici când a câştigat locul întâi cu o trupă din liceu la un festival din Timişoara, nici când ... 
2.
Orice efort depunea în a da lumii tot ce lăsase Dumnezeu frumos în el, era zadarnic, balaurul îi reteza aripile de fiecare dată, până când zborul devenise îngenunchere, astfel încât tânărul şi-a luat lumea în cap. 
Aceasta este povestea unui om frumos din România, Dan Grigorescu, pictor, o poveste care s-a repetat însutit cu alţi români frumoşi. 

3.
Povestea ne mai spune că Dan Grigorescu luptă pe baricade în revoluţie. Este dezamăgit, cumpără chitara de la Dida Drăgan, îşi ia unicul tablou recunoscut în ţară şi pleacă în Polonia, apoi în Germania unde se întreţine din pictură pentru că nu avea drept de muncă. Doar în Portugalia a reuşit să prindă un post de pictor la o firmă de mobilă artizanală..iniţial picta păpuşi pe obiecte de mobilier.
4.
De acolo începe să îşi creeze propria colecţie prezentând-o la o expoziţie finanţată şi de Microsoft. Din Portugalia pleacă în Spania unde are expoziţii şi vinde tablouri. Revine în ţară, lucrează în Craiova la Universitate,  bibliotecar  la limbi străine -  engleză -  între timp studiază  filologie - engleză, lucrează aici 10 ani  şi  începe să  studieze în paralel dreptul.
5.
Românii nu l-au recunoscut ca artist, motivând că nu are şcoală de specialitate. Revine în Spania, după 12 ani, unde se decide să se retragă în ceruri, la doar 47 de ani.
6. 
Păcat mare că monstrul şi-a schimbat doar blana, dar năravul, ba.  
Doamne, ai grijă Tu de frumoşii noştri, dacă noi nu avem!
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16
17.
18.
19.
20.
21
care dintre picturile lui v-au placut in mod special?
propun pentru nr.8
macar acum sa-i recunoastem talentul
pictorul Dan Grigorescu

joint, raţiune şi putere (3)


Tăcere, tăcere. Ploaia le spăla trupurile, pământul sorbea fiecare picătură de apă, odată cu gândul, limpezindu-l, purificând-o.  Simţea liniştea cum se revarsă peste ea, în sufletul ei, ca umbra unui copac protejând pământul arid din jurul lui, pe vreme de secetă. Simţea nevoia să-l atingă, doar să-l atingă. Îşi strecură mâna pe sub palma lui puternică.
- Ce simţi?
- Curat şi frig… îmi vine să plâng, fără motiv. Ţine-mă în braţe, te rog!
Se simţea protejată, iubită pentru ceea ce era, o simplă  fiinţă, nu pentru trupul său. În Ics îşi găsea echilibrul mereu. Era omul care-i arătase şi faţa frumoasă a vieţii şi nu voia să schimbe asta, sub nicio formă. Dacă ucisese din ură, era capabilă s-o facă şi din iubire, chiar dacă era o iubire platonică.
- Plângi! De ce n-o faci?
- N-am plâns niciodată, nu pot. Ics, vreau să rămân la tine în noaptea asta.
- Bine, dar nu miza pe prezenţa mea. Vine Irina…zâmbi languros. Vom sta puţin împreună, apoi vom mergem în club, la un bridge. Hai sus, nu vreau să răceşti! E târziu.
Până la venirea Irinei, Ics îi prepară cina, îi făcu un ceai de tei, cu multă lămâie şi scorţişoară, aşa cum îi plăcea ei, îi aranjă camera şi i le aduse la pat. O privea satisfăcut. Elia se transformase într-o copilă, dispăruse crisparea, aroganţa şi sarcasmul caracteristic celeilalte personalităţi a ei. Muşca din sandvici, cu poftă şi râdea curat, bucurându-se de tratamentul lui. Se răsfăţa, ciufulindu-se, pentru a i se usca mai repede părul. Îl invită să mănânce din acelaşi sandvici. El primi oferta cu plăcere, deşi ar fi muşcat mai degrabă din ea, aşa cum arăta acum. A reuşit încă o dată să scoată la suprafaţă partea bună, umană.
- Ştii că eşti urât? spuse râzând cu poftă.
- Ba nu, intră el în jocul ei, tu eşti.
Soneria le întrerupse jocul. Ics se îndreptă spre uşă.
- Noapte frumos visată, gâză!
_ Îhîîî! mormăi ea muşcând din cel de-al doilea sandvici.
O privi încă o dată cu drag, apoi ieşi.
Avusese o noapte agitată. Adormi cu greu amintindu-şi evenimentele de peste zi. Îi reveni în minte figura lui Mihnea, atunci când îi spusese să-şi dea demisia. O înfuriase peste măsură. Omul ăsta o incita, o răscolea, o excita. După câteva minute, în care aruncară cu venin unul în celălalt, spre amuzamentul celor prezenţi, Elia a decis să nu-i facă jocul, renunţând la misiune, căci el considera femeia ca fiind o fire slabă, haotică, care se pierdea uşor cu firea. Acceptă în cele din urmă planul lui, să rămână în umbră, sperând din suflet să i se întâmple un accident, ca să-l scoată din joc pentru următoarele misiuni, foarte importante, din Italia şi Germania.  Au mers împreună pe motocicleta lui. Făcea special manevre scurte, periculoase, pentru a o determina să se apropie mai bine, lipindu-se de spatele lui, să-i simtă pulpele strângându-i şoldurile.
Îşi schimbă părerea. Elia avea stofă de lider, reacţiona instinctiv, cu sânge rece, era spontană şi organizată, îşi coordona oamenii cu mare abilitate. A urmărit-o cum a lăsat fără cunoştinţă, cu o lovitură bine plasată, un angajat care le-ar fi putut strica planurile. Nu i-a plăcut că devenise ca un bodyguard inutil. Ştia să se apere şi singură. Se simţea penibil. Asta trebuia schimbat cât mai curând, doar nu era Kevin Costner, iar ea nu era o plângăcioasă ca Whitney. Tot urmărind-o încordat, într-un moment de neatenţie, era cât pe ce să fie strivit de un raft plin cu aparatură electronică, ce se făcu praf, când atinse podeaua, din cauza greutăţii. I se păru că Elia zâmbea, iar atunci când îl zări, îl privi cu ură. Să fi fost mâna ei? Se pare că o subapreciase. ,,Femeia asta e dracu’ gol! Trebuie să-mi aparţină, cu orice preţ. După cum se vede, voi avea de muncă…’’.
- Retragerea! spuse furios, gândind că ea ar fi putut să-l ucidă cu câteva clipe în urmă. Retragerea, n-auziţi? strigă in microfonul abia vizibil… misiune îndeplinită, depozitul e în flăcări. Amestecaţi-vă printre clienţi. Alarma se declanşase, iar panica se instaurase printre clienţi şi personalul magazinului.
Vorbea singur, nimeni nu reacţiona la ordinul lui. Oamenii erau déjà afară, calmi, naturali. O văzu pe ea cu un copil în braţe, traversând strada. De unde apăruse micuţul, cum reuşise să dispară atât de repede, nu-şi dădea seama. Un lucru era clar, femeia asta era bună în tot ce făcea, îl captiva.
Întinsă în pat zâmbi amintindu-şi mirarea de pe faţa lui Mihnea când o zări afară, înaintea lui. Sirenele pompierilor spărgeau liniştea cotidiană. S-au întâlnit în birou. Ea tocmai pleca. Fu chemată de şeful ei.
- Elia te felicit, războinico! Vreau să stăm puţin de vorbă.
- Da, boss! Ascult…
- Mi-am făcut analizele şi doctorii mi-au dat cel mult şase luni de trăit. Sunt nevoit să mă retrag, draga mea. Îmi pare rău. Mă va înlocui Matei Costin…
În momentul acela dădu buzna în birou Mihnea, cu o falcă-n cer şi una în pământ.
- Mi-ai pus viaţa în pericol, inconştiento!
- Ieşi afară , cretinule! Iar te bagi unde nu-ţi fierbe oala. Omul ăsta îmi spunea ceva important. Trăiesc doar cretinii, oamenii buni se duc dracului! Mi-aş fi dorit să fii în locul lui, spuse arătând spre şeful său.
- Da, Elia, el mă va înlocui, spuse mai mult şoptit bătrânul, intuind reacţiile ei.
- Ce? N-am auzit bine? Spuneai ceva despre Matei Costin.
- Da, eu sunt Matei Costin Mihnea, probleme?
- Fuck you, javră! şi spunând asta cu toată ura de care era în stare, prinse cana de ceai de pe masă şi o azvârli cu putere în peretele geam, care se făcu ţăndări, apoi o rupse la fugă. Simţea că se sufocă.
- Eşti concediată! Îl auzi în urma ei pe Mihnea.

***
Alergă ca la maraton, fără încetare, până la epuizare. Când s-a oprit, nu ştia unde se află. Maşinile şuierau în jurul ei ca vuvuzele pe stadion. Era sugrumată de ură şi de dorinţa de a-l face să dispară, ca pe ceilalţi indivizi ce-i stătură în cale până atunci. Privea sălbatic în jur, ca o amazoană pândită de pericole nevăzute, doar simţite. Îşi muşca buzele până la sânge. Nimeni nu trebuia să-i tulbure liniştea, siguranţa, viaţa. Făcu semn unui taxi, parcat în colţul străzii, căruia îi spuse scurt: Eminescu. Se înserase. Achită cursa şi se îndreptă spre vila în care locuia cu mătuşa sa, paralizată din cauza unui atac cerebral, avut cu doi ani în urmă, când a pierdut primul proces din viaţa ei. De atunci era îngrijită de personal calificat. Înainte de a intra în curte, privi atent în jur. I se păru că vede o umbră strecurându-se după colţul casei. Se îndreptă către locul cu pricina. Un bărbat cu barbă, aparent neîngrijit, pândea în spatele felinarului din capătul străzii. Când se trezi faţă în faţă cu ea, tresări.
- Hai coane, bagă, cine te-a trimis? Varsă tot, dacă nu vrei să-ţi verşi maţele aici.
- Nu ştiu despre ce vorbiţi, doamnă, încercă individul să se eschiveze.
Elia îl lovi în plex cu genunchiul, îşi înfipse mâna în părul lui şi-l dădu cu capul de stâlp.
- Vorbeşti sau te rup cu bătaia?
- Nu m-a trimis nimeni. Jur!
- Minţi. Cretinule, tu ai vrut-o!
Şi spunând acestea se năpusti asupra bărbatului cu pumnii şi picioarele, lovituri puternice învăţate la antrenament, în pregătirea pentru meseria sa. Dădu cu el de câteva ori de pământ. Omul era aproape leşinat. Când vru să-i aplice ultima lovitură, fatală, simţi cum cineva o imobilizează, cu o putere inimaginabilă, ca o stâncă. În zadar încerca să se elibereze sau măcar să-şi vadă atacatorul.
- Dispari, fătălăule! veni din spate un glas binecunoscut ei, poruncind cu dispreţ bărbatului, care abia se mai ţinea pe picioare. Acesta se îndepărtă clătinându-se ca un om beat.
- Dă-mi drumul!
- Îţi dau, dar te avertizez, să nu încerci să loveşti. N-am niciun stres că eşti femeie şi te pocnesc de nu te vezi, în mutriţa asta frumoasă.
- Scuteşte-mă! Ce vrei de la mine?
Mihnea o eliberă. O privea ca în seara aceea la hotel, fără să schiţeze niciun gest. De regulă Elia obişnuia să citească în ochii omului sau să interpreteze gesturile, mimica feţei, reuşind astfel, de fiecare dată, să fie înaintea celui din faţa ei cu un pas. De data asta îşi găsise naşul.
- Vreau să vii mâine la birou să finalizăm actele. Ştii ce clauze are contractul.
- Da. În caz de concediere, din motive ce privesc eşecul misiunii sau disciplina, salariatul pierde toate drepturile materiale şi băneşti.
- Şi asta vrei să se întâmple?
- Nu. Am muncit şi am renunţat la viaţa personală pentru a ajunge în vârf. Dar nu fac niciun compromis cu nimeni. Ori tot, ori nimic.
- Ştii că rişti să fii eliminată, dacă te gândeşti să-ţi continui activitatea la una dintre firmele rivale.
- Fă-o acum, nu-mi pasă. N-am nimic de pierdut, spuse Elia privind în gol.
Mihnea scoase cu o rapiditate demnă de invidiat pistolul cu amortizor, din portarmul aflat la brâu, îl încărcă şi îi lipi ţeava de tâmplă, blocându-i orice mişcare, strângând ca într-o menghină, cu braţul drept, umerii şi gâtul femeii. Apăsă pe trăgaci. Elia închise ochii, stătea nemişcată. Mihnea încărcă din nou, trase. Nu se întâmplă nimic. Emoţiile creşteau ca la ruleta rusească.
- Dacă nici acum nu se întâmplă nimic, eşti liberă!
O pisică trecu prin faţa lor alergată de un maidanez negru şi mare. O prinse, îşi înfipse colţii în ceafa ei şi scutură capul de câteva ori. Mihnea îndreptă pistolul spre câine şi trase. Animalul rămase inert, cu privirea fixă, sticloasă. Pisica se zbătea, iar capul îi atârna într-o parte. Un glonţ opri durererea animalului sfâşiat. Ţeava rece a pistolului îşi reluă locul, la tâmpla Eliei.
- Ce-ţi doreşti acum? întrerupse tăcerea bărbatul.
- Să moară unul din noi.
- Chiar îmi doreşti moartea?
- Da.
- Poftim, fă-o! spuse bărbatul întinzându-i arma.
Fără nicio remuşcare Elia trase trei focuri, fără succes însă. Mihnea i-l smulse din mână. Nu-i venea să creadă că ar fi putut trage, că experimentul s-ar fi putut termina tragic.
- Eşti periculoasă! Ai auzit vreodată de suflet? Cu siguranţă că nu. Ai să mori singură, ca un monstru. Eşti de nepătruns, acolo în sufletul ăla cât un bob de piper. Curios este faptul că mai repede ajunge un bărbat între picioarele tale, decât în bobul ăla de piper.
- Mă plictiseşti, scuteşte-mă! Nimic din ce mi-ai spus, nu mă interesează. Între picioarele mele ajung doar bărbaţii pe care-i aleg eu. Tu ai ratat şansa asta.
Mihnea izbucni într-un râs zgomotos, batjocoritor.
- Ha! Ce te face să crezi că îmi doresc o purisancă? Oricând vreau, am sub mine femei mult mai tinere şi mai frumoase decât tine.
- Bine, noapte bună!
O urmări cu privirea până intră în curte. Se apropie de gardul înalt al clădirii. În scurt timp, zări aprinzându-se lumina la etajul unu, aripa din dreapta. Ferestrele erau înalte, elegante, asemenea caselor boiereşti din perioada interbelică. Îi văzu silueta conturându-se în lumina difuză din cameră. Rămase cu ochii aţintiţi pe trupul perfect al Eliei, care trăsese draperiile subţiri, dar care nu ascundeau formele delicate ale femeii. Mihnea se lipi de gard privind răvăşit spre geamul ei. Înmărmuri când auzi câteva acorduri din Careless Whisper, în varianta cântată la saxofon, acorduri venite chiar dinspre locul urmărit de el. Femeia asta avea ceva special. Saxofonul vibra, parcă urlând o durere mocnită, strânsă acolo de o veşnicie. Şi-ar fi dorit să fie lângă ea să preia acea durere, să o strângă în braţe şi să fie a lui. Simţea că dincolo de caracterul aspru, se afla o femeie deosebită.

- Domnule doctor, domn’ doctor, urgent în camera cinci!
Medicul alergă într-un suflet până acolo.
- Să vină imediat Ics, se auzi ţipând dincolo de uşă. Iiiiiiiiics, nemernicule, scoate-mă de aici! Cadavrele astea au început să se împută…
- Elia, Elia…sunt aici. Dacă nu te calmezi, plec şi nu mai vin niciodată.
- Bine, dar deschide!
Costin făcu semn asistentei care o supraveghea să descuie.
- A început de mult? o întrebă în şoaptă.
- De vreo zece minute…
- Pregăteşte-i tratamentul.
- Am înţeles.
- Elia, intru.
Deschise uşa încet. Era pacienta clinicii de neropsihiatrie de trei luni, de când fusese găsită într-o cameră de hotel aproape moartă, din cauza unei supradoze cu heroină. A salvat-o, dar continua să delireze. Era greu de stăpânit în acele momente. Ultima dată, doar Ics  a reuşit să o liniştească, scoţând-o în parcul din incinta spitalului, într-o noapte în care ploua torenţial.


Share |